DA! Fie că ne place, fie că nu – democrația înseamnă responsabilitate. Iar problema nostră este că nu avem aceste exercițiu. Nu este un ideal măreț. Este un exercițiu repetitiv care te învață să fii responsabil.

Întotdeauna este vorba de comunitate, fie ea mare sau mică. Democrația se întâmplă în comunitate, numai așa o poți simți. Cu toții dorim o țară ca afară, dar nu și asumarea unor alegeri. Alegeri care au repercursiuni în mediile în care trăim ca individ.

Democrația nu este un ideal sau un demers politic și populist. Ea este ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Majoritatea își strigă cu nesaț drepturile, uitând că există și unele obligații. Se știe că dreptul tău se termină unde începe dreptul meu, dar în acest punct deja încep înjurăturile.

Când nu mai putem cere un drept – facem atac la persoană.

E o atitudine simplă. Pentru că așa am fost învățați. Nu merg lucrurile bine în țară? E vinovat X sau Y politician, dar nu EU care dau șpagă atunci când merg la spital. Când se ajunge la o criză majoară, cineva la un moment dat a zis-o pe aia românească și deja tradițională “Lasă că merge și așa!”. Și când se adună mai mulți din ăștia și formează un sistem cu “merge și așa”, democrația nu mai poate funcționa.

Atunci când avem un succes sau o reușită ne asumăm foarte repede ludele și vorbele mieroase. Când greșim sau nu reușim să atingem un obiecctiv – căutăm imediat țapul ispășitor. Și cel mai vinovat este ăla care ți-a zis la un moment dat “vezi cu nu e bine ce faci”, iar tu ai rspuns “lasă că știu eu mai bine”.

Exercițiul democrației pornește din copilărie

Sau mă rog. De acolo ar trebui să pornească. De ce copii ajung adulți iresponsabili? Foarte simplu. Copii nu așa învață. Lor nu trebuie să le ții prelegeri de moralitate, adevăr și corectitudine. Copii nu așa învață. Ei văd. Ei așa învață! Iar acest fapt anulează orice demers teoretic, dacă practic arată altfel.

Noi suntem iresponsabili pentru că statul a zis că este responsabil pentru noi. Fără a ne întreba măcar și fără a ne interesa prea mult de cei care compun mecanismul administrativ. În acest fel, am pierrdut o luptă fără a o începe. Și ce am pierdut cel mai mult din această luptă? Exercițiul democrației. Și, odată cu el, asumarea  alegerilor pe care le facem în viața de zi cu zi.

Democrația este un obicei care se învață.

Dacă repetăm un exercițiu suficient de des – devine un obicei. Pe cât de simplu, pe atât de greu. Dar cheia sunt copii. Mereu au fost. Data vitoare cânnd vrei să-ți asumi ceva (sau nu), gândește-te că ești exemplu pentru copilul de lângă tine. Pentru că ei învață și din ce văd pe la vecini, nu doar la părinți.

Când te gândești la democrație, gândește-te la copii. Dacă nu poți să vezi viitorul lor – fii podul pe care tu nu l-ai avut. Lasă-ți copilul să treacă peste acest pod și să fie cât mai responsabil în alegerile sale. Dezvoltă-i lui măcar acest obicei, dacă tu nu ți-ai găsit propriul pod de trecere. O schimbare de genul acesta vine greu. Vine în câteva generații.

Iar noi trebuie să avem grijă de un singur lucru. Să fim începutul unei schimbări. Să fim generația iresponsabilă care crește o generație responsabilă. Nu pentru idealul unei societăți utopice. Pentru o societate unde fiecare individ contează. Chiar și acela care zice că el nu face parte din mulțime. Iar acesta este primul obicei de care trebuie să ne debarasăm.