Apus de soare, e pustiu
Un înger de pe boltă se arată,
Bunic, tată, frate, sau chiar fiu
Toate vin pe rând, dar nu odată.

Norii modelează cerul, se avântă
Sfârșitul nu arată decât un început,
Oamenii falși deloc nu se frământă
Îmbracă masca falsă, pe chipul lor de lut.

Omenia, acum mai rar o poți zări
Se închină lumea la obiecte și statui,
Puțini o spun direct, fără a ocoli
Ar mânca și-un fruct verde, de gutui.

Prietenii te otrăvesc și, din plăcere
Te-au folosit așa cum și-au dorit,
Nu te opri, nu-i singura durere
Ei nu mai există, timpul i-a ferit.

Vei începe cu “așa a fost odată”
Povestea spusă seara la nepoți,
Privind retrospectiv prin viață
Ai reușit de unul singur, fără de hoți.

Cu “vânătorii” de speranțe
Nu doar în vis, vei da “Salut!”
Îți dorești doar oarbe gloanțe
Punct, să o reiei de la început.

Nu poți uita de ei, cândva te-au susținut
Cu propriile speranțe tot ei te-au spânzurat,
În autobuzul vieții, ești doar un deținut
Visând doar o sentință, de-a fi amnistiat.

În ochii tăi, se citește o altă viață
Un rege, aceleași slugi flămânde,
Autor, ce-și scrie cartea – apreciată
Aceleași fețe, nemilos în față îți vor râde.

G.D.